De când prietenul meu american a decis să vină să mă viziteze, tot mai multă lume mă întreabă ce părere are el până acum despre Romania, dacă e încântat de vizita pe care urmează să o facă în Europa şi aşa mai departe. Alţii sunt foarte curioşi ce o să zică el la plecare. Cum i s-a părut, ce i-a plăcut cel mai mult, ce nu i-a plăcut, ce l-a impresionat.

Aşa că mi-a venit mie o idee. I-am dat dragului meu iubit american, că tot mai sunt numai 10 zile până ajunge aici, să scrie un articol despre ce aşteptări are el de la frumoasa noastră ţară şi ce îl entuziasmează la această excursie. După ce va pleca înapoi în SUA are o altă temă. Va scrie un nou articol despre cum a fost în România şi ce i-a plăcut cel mai mult.

Nu voi traduce articolul în limba română pentru că aş strica din unicitatea şi din stilul personal al autorului . Sper să vă placă şi ţineţi cont că e opinia unui american care nu a vizitat Europa până acum iar România va fi prima ţară de pe listă! Eu una sunt convinsă că o să îi placă!

Thank you John for accepting to write this article for my blog!

“When someone very dear to you asks a favor, do you ever doubt that you will answer anything but “yes”? I know I could think of no other answer when asked to write this article about my upcoming trip to Romania. I feel that I should begin with a brief background about myself so my views can be better understood to those who do not know me.

I suppose the most relevant information I should provide would be the three primary residences I have occupied during my nearly 24 years of life as an American. I was born in Chicago, IL and lived there until the age of 6. At this time, my family moved to a tiny speck of land in the middle of Lake Michigan called Beaver Island. I attended school there from 1st grade through my senior year of high school, at which time I decided to further my education at Michigan Technological University, located in Houghton, MI. There I completed my bachelors degree in 4 years and returned to Beaver Island to work and currently reside there still.

My travel experience has been limited to the continental United States and a brief (overnight) stay in Canada some time ago. As this will be my first real trip out of the US and everything I’ve ever known, I really do not know what to expect of Europe. While my early schooling did teach geography and some world cultures, it was not nearly vast enough to specify in detail many of the European countries and simply grouped many together as areas we would learn about. It would also seem that the intent of the schools is to teach more about our own country than to enlighten us as to some of the differences and commonalities we have with other countries. This inevitably leads to a large amount of Americans to be “internationally ignorant”. I will admit that I am one of the afore mentioned individuals, my extended schooling was in the subjects of engineering and taught little of the rest of the world. What little did get taught was usually of countries that were vastly different from my own, as different as a tribal people that do not even know what electricity is. There was little to no focus at all on societies that functioned very similarly to our own, which basically encompasses the entire modern world. That being said, I can continue with what I expect to see and experience on what I hope to be a wonderful and enlightening journey .

I will first begin with my expectations of the people I will encounter. My past experience with Romanians can be described as nothing short of wonderful. Granted that my previous experience does not include a great number of people, but every encounter was a pleasant one. Because not all individuals were from the same city in Romania, I can only hope that this trend will continue with most Romanians that I will meet along my way. I am the type of person to try and keep an open mind to cultural differences and enjoy subtle changes from that which I am used to. While some of my friends may (jokingly) think that Romania is full of vampires and werewolves (a strange stereotype I’m sure every Romanian would be happy to be rid of ), I expect nothing more than a nation of people with traditions, diets, hobbies and language different from my own.

What I know of Romania as a country is limited to that which I have learned since meeting some of its very pleasant people. I quite honestly had never really researched anything about Romania before or would have even been able to point it out on a label-less map, something I’m not particularly proud of. Since then I have learned of some of its peoples many accomplishments, the general geography of the country and its location on the globe. I would never have known that such inventions as the fountain pen, insulin or the jet engine were created by Romanians if I had not been enlightened by a certain someone. Contributions to global society also delve into the computer world as the second most spoken language by Microsoft is Romanian, the beginning of cybernetics originated in Romania and Ubisoft operates a branch in Romania.  I had been glad for the contributions before, but now I know who to direct my thanks towards .

While the large portion of my time in Romania will be spent in Timisoara, I am also looking forward to seeing the countryside during the train ride to Brasov. As I understand, it is a town located just north of the mountains and is near to the Bran and Peles castles. I thoroughly enjoy older architecture, probably due to my father being a mason contractor and always pointing it out, and I am really looking forward to seeing my first castle. I also enjoy seeing older-style architecture still being used in the modern day and am excited to see many of the older buildings Romania has to show me.

I am not entirely sure what to expect from the roads and general transportation as I have always been used to driving just about anywhere I need to go. I understand that European roads and cars are generally smaller than their American counterparts. I’m sure mostly due to the existing roads in Europe being converted to accept vehicle traffic from foot/horse traffic whereas most American roads were designed and built with the sole purpose being for automobile traffic. I can imagine that this would make more of the experience more quaint and enjoyable. Also, I have never been on a train that I can remember and am curious to see what the experience holds for me.

In conclusion, I would say that I look forward to my trip with an open mind and eager to learn about a different country. I know some things may be similar and others drastically different, but I’m glad for that. If it weren’t for the differences in the world, it would be quite a boring place to live. Part of the reason I love living in the United States so much is because of its wide ethnic background and diverse people. I eagerly await being in a new country, 7 time zones from my home and meeting new people and experiencing new culture. Above all, I look forward to seeing the one Romanian who asked that this article be written in the first place. ”

Şi nu e doar o vorbă. Atunci când te bucuri de ceva, timpul parcă zboară. Aştept de 3 luni de zile, iar apoi 12 zile par nişte secunde care zboară făcându-mi parcă în ciudă.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul faimoasei vizite din America. Am aşteptat mai mult de 90 de zile, gândindu-mă cu bucurie şi entuziasm la cele 12 zile pe care urma să le petrecem împreună. Şi dacă 90 de zile au trecut repede, apăi vă daţi seama că 12 zile au părut maxim 3.

Şi parcă stau şi mă întreb de ce tot timpul realizăm cât de frumos a fost ceva doar atunci când stăm şi ne amintim tot felul de detalii sau când ne uităm la poze. Nu spun că nu am realizat şi în aceste 12 zile frumuseţea momentelor, dar parcă acum sentimentele sunt şi mai puternice când totul parcă mi se derulează în detaliu în minte. Totul a fost trăit la intensitate maximă, iar cele 24 de ore ale unei zile nu ne-au ajuns pentru câte planuri aveam.

Au fost 12 zile pline de iubire, zâmbete, înţelegere, plimbări şi interculturalitate. Am vizitat Braşovul, castelul Bran, Peleş, Pelişor, cetatea Râşnov, Valea Prahovei, Poiana Braşov, am urcat la Babele, am mers cu CFR-ul (că nu este experienţă românească fără aşa ceva ), am descoperit frumuseţile Timişoarei, am cunoscut familia şi prietenii foarte apropiaţi, am mers la Toastmasters, am jucat bowling, am mâncat mămăligă, mici şi sarme, am fost “să fratellizăm”, am fost la o nuntă, am învăţat puţină română şi muulte, multe altele.

Nu vă povestesc prea multe pentru că ştiu că aşteptaţi cu nerăbdare articolul lui despre “The Romanian Experience”. Îl mai las să respire câteva zile după ce ajunge acasă şi probabil săptămâna viitoare vom vedea ce părere şi-a făcut John despre România.

După primul articol şi după cum am promis, aveţi aici PRIMA PARTE a articolului despre experienţa din România a lui John Albin. Pe cuvântul meu de onoare că nu i-am dat bani să vorbească aşa de frumos despre România.

Desigur că va urma şi o a doua parte a acestui articol deoarece e fizic imposibil să povesteşti despre ţara noastră dragă într-un singur articol. Impresii despre oameni, mâncare şi altele veţi găsi în următorul articol. Până atunci, ENJOY!

“After having a little time to rest and recuperate from travelling, I am finally getting around to writing about my wonderful trip! Let me begin by saying what a wonderful experience it was to visit Romania! I thoroughly enjoyed my time spent abroad and definitely wish that it could have been more than 12 days. Rather than recite my itinerary for the whole trip, I’ll just mention a few notable things I had the opportunity to experience and my general impression of everything else.

I mentioned in the first article that I would be visiting both the Bran and Peles Castles. As luck would have it, I was also able to visit Rasnov Castle and see Pelisor Castle. I saw Bran Castle first, then Rasnov, followed by Peles and Pelisor. Each is different and amazing in its own right and I would suggest seeing them in the same order I did so as not to take away from the experience.  Both Bran and Rasnov Castles are significantly older structures than Peles and one might not appreciate Bran or Rasnov as much after seeing the exquisite detail and design of Peles. I was amazed at each for different reasons: Bran for its size and solidity (some walls are 4 ft thick!), Rasnov for its amazing location perched atop a hill looking across the plains and down on the city, and Peles for its intricate designs and outstanding attention to detail. If I were to suggest only one castle to see, I would recommend Peles in a heartbeat. I was amazed not only by the architecture which borrowed from many different nations, but also the incorporation of so many modern features in the original design that are still in use. Electricity, central heat, central vacuum, even an electric sliding skylight in the main hall were all used in Peles and all still work. I can’t accurately describe the intricacies and incredible architecture of the castle, so I won’t bother trying but will simply say that it is something that really should be visited while in country. Simply fantastic.

After that last paragraph, I realize that my vocabulary is lacking when it comes to adjectives and adverbs with a positive meaning and apologize right now for doubling and tripling up on some of them. ) To be honest, it isn’t really my fault that I enjoyed Romania so much. Perhaps I should invest in a thesaurus to make the rest of this article more interesting so “great”, “wonderful”, “amazing” and the like are not words that spawn contempt due to over-familiarity.

One very breathtaking experience was riding a “telegondola” to the top of the mountains to see the “Babele”. The ride itself was amazing, traversing such rugged terrain in such little time and swinging slightly the whole way up. We knew it was going to be cold at the top and did dress as warm as possible, though I think a pair of snowshoes would have been incredibly helpful. The view from the top was spectacular and the wind and cold combined to make it breathtaking as well. If the ride up was amazing, the ride down was something even better. I say something because I do believe I have run out of descriptors. Seeing the entire town laid out below and the mountain made it incredibly picturesque, which was quite apparent as nearly everyone on board had their camera out and clicking away (myself included).

 I also was able to see a good deal of the countryside on the train between Timisoara and Brasov, from the flatter farmlands to the rolling hills to the mountains near Brasov. As I’m sure most Romanians know, the trains aren’t exactly built for speed and took 10 hours. My crossing of the Atlantic took less time than Timisoara to Brasov. ) A few things that stood out to me seeing it all for the first time: everything is so GREEN. The grass seemed to grow everywhere and stay at a nice height making the countryside very pretty. I was a bit taken aback at the amount of litter in areas, especially in places that would otherwise be incredibly beautiful. I know it was almost all near major roadways or the tracks, but it seemed so out of place in what is such a pleasant land otherwise. I also know that it only takes a few careless people littering to spoil a beautiful setting and I don’t put it on the people of Romania as a whole. I was also a bit shocked by the amount of electric wires that are above ground and the routing. I wouldn’t say that most American electric wires are buried, but the above ground ones are usually fewer in number per pole. Also, in a few places I saw the wires with a tree branch growing up through them, this shocked me a bit as the tree would have been trimmed in the US. On a lighter note, seeing all the villages as we passed them on the train were very quaint and seemed to be frozen in time when viewed from a distance. Most with a uniform building code of same color walls and roof to make the entire village match. Although in some villages there didn’t seem to be a code and bright and vibrant colors seemed to dominate the options used by the owners. It wasn’t unpleasant by any means, just different than what I am used to with primarily earth tones being used for paint, etc… It was a bit reminiscent of certain areas of Florida where bright, vivid colors are the norm.

I definitely enjoyed the feeling you get seeing so many older buildings still in use and the history of the country. After stepping inside many places, that feeling changed to surprise when seeing how they had been either retrofitted with modern appliances or completely renovated. In certain instances the exterior of the building wouldn’t resemble even a fraction of what was on the inside and the effect was rather shocking (in a good way). The historic buildings coupled with the cobblestones and narrow streets made Timisoara a very charming city. The parks were all hidden so well that I never would have known such large, untouched pieces of land could have still existed in the busy city. It made them seem even more special for being so hidden, even though the natural feeling of the park itself made each special. I think my favorite park was the one behind the Orthodox Cathedral and bordering the canal. Partly because of the location, near the simply amazing Cathedral, but also because of its atmosphere. It was fairly bright while still being quite wooded, and this had a very pleasant effect. Returning to the Cathedral, which merits mention on its own, it was a spectacle in itself that was truly awe inspiring. I had seen pictures before but didn’t quite grasp how simply massive and detailed it really is. Standing easily 2-3 times taller than the surrounding mature trees, it really is an iconic building in the city and always made me turn to look at it whenever possible.

Realizing that I have rambled on quite long enough about locations and buildings, I will wrap up this section and continue with other topics in “Part 2”. From its varied terrain to historic and fantastic buildings, Romania really does have a lot to offer. For me, Romania is worth the visit for its architecture and geography alone. Fortunately, there were many other enjoyable things about Romania that I will mention in the next segment. ”

Ştiu, scriu şi eu exact astăzi despre cât de mult înseamnă România pentru mine. De fapt, în orice zi, a oricărei luni mă veţi întreba, vă voi răspunde acelaşi lucru.

De mică am fost o patrioată convinsă şi eu cu o prietenă eram cam singurele pe vremea liceului care ne băteam cu pumnii în piept că fie orice ar fi, noi nu plecăm din ţară. Ne place ce avem şi eram sigure că putem reuşi şi aici. Am fost întotdeauna mândră că m-am născut aici şi nu mi-aş fi dorit vreodată să mă fi născut în altă ţară.

Indiferent de multitudinea de lucruri rele, urâte şi nedrepte care se întâmplă aici, România este şi va fi pentru mine mereu acasă. Am călătorit în destule locuri şi am spus mereu tare şi răspicat că România înseamnă acasă, şi înseamnă oameni frumoşi, inteligenţi, locuri de vis şi multe, multe altele.

Chiar şi acum, când soarta a decis să-mi scoată în cale un american, nu am renunţat o clipă la valorile româneşti. L-am învăţat deja multe cuvinte în română, istoria ţării în mare de la comunism încoace şi cele mai importante dintre obiceiuri. A mâncat omu’ sarmale, mămăligă şi altele. Pentru că pentru mine, România înseamnă mult. Atât de mult, încât şi dacă mă mărit cu un chinez, indian, spaniol, francez, turc sau eu mai ştiu ce altă naţionalitate, atât el, cât şi copii mei vor învăţa limba română înainte de orice altă limbă (da, sunt atât de patrioată).

Indiferent dacă soarta mă va duce departe de ţară, sau nu, niciodată nu voi pleca de aici de greu ce e, ci pentru că aşa o va cere contextul respectiv. Nu aş părăsi niciodată România, decât dacă nu există o altă alternativă.  Numai atunci când pleci undeva pentru ceva timp, îţi dai seama că oricât de bine şi de frumos este în alte părţi, ca acasă nu e niciunde.

Îs sătulă de şmecherii care numa comentează despre prostiile care se întâmplă aici în ţară, de parcă în altele umblă câinii cu covrigi în coadă, sau de oamenii fără pic de personalitate care, odată plecaţi, uită de tot ce înseamnă România şi fac tot posibilul să se îndepărteze de locul în care s-au născut.

Până la urmă ce contează că nu avem cel mai bun brand de ţară, cea mai bună imagine, cei mai capabili politicieni şi că promovăm numai incultură uneori la TV? România nu înseamnă ce vedem zilnic la televizor, România este mult mai mult decât atât. Fiecare dintre noi este un amabsador al brandului ţării noastre, şi comportamentul nostru este cel care contează. Putem contribui fiecare, măcar cu puţin, la îmbunătăţirea lucrurilor ce ne înconjoară.

Poţi să stai să dai din gură şi să fii nemulţumit sau să taci şi să faci ceva productiv pentru tine şi pentru ţară!

E alegerea fiecăruia, dar e destul de clar că nu cei care dau din gură, schimbă vreodată ceva în lume, sau şi mai bine cum zice John F. Kennedy – Nu te întreba ce poate să facă ţara pentru tine, ci ce poţi să faci tu pentru ţară! 

Şi pentru că n-am nici un habar despre încheieri apoteotice şi pline de sentiment, am să vă las pe post de conluzie acest citat care mi-a plăcut în mod special.

Sunt român şi ca român mă socot buricul pamantului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german, adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie, că altfel nu pot sa ies. Tot ceea ce gândesc devine românesc.

“Petre Tutea, citat despre tara”

Sunt şi voi fi mereu, unul dintre cei mai înfocaţi fani ai ţării mele!

La mulţi ani, România!

De când am mers în State prima dată şi mai ales de când mi s-a pus pata pe un băiat cu cetăţenie americană, sunt întrebată în mod constant când plec din ţară. Nimeni nu mă mai întreabă ce fac, cum îs, ci doar când plec.

Nu ştiu cum văd mulţi problema asta cu plecatul din România, însă eu ştiu că pentru mine nu este şi nu a reprezentat vreodată o prioritate. Poate nu m-am lovit de prea multe chestii rele aici în ţară, poate îs nebună, poate îs prea permisivă sau poate pur şi simplu îmi place aşa cum este. Nu ştiu de ce, însă eram mereu ferm convinsă că nu mă voi muta de aici.

Din păcate (sau din fericire), nu mi-a plăcut în viaţă să-mi asum prea multe riscuri. Sunt genul de persoană pentru care planul B există întotdeauna. Sunt o perfecţionistă şi vreau ca lucrurile să iasă, nu neapărat cum mi-am imaginat eu, dar să iasă bine. Ştiu, dacă rişti, câştigi. Dar există şi opţiunea să pierzi. Şi de puţine ori îmi ascum aceste riscuri.

Din acest motiv, nici o secundă nu mi-a trecut prin cap să mă mărit cu vreun american, fie el John sau altul, doar ca să pot rămâne în SUA şi să am şi eu green card-ul ăla pentru care multe ar plăti. Visul american nu m-a prins niciodată. Nu mă visez cetăţean american şi nici nu mi se umezesc ochii când aud imnul american. O fi America plină de posibilităţi, o fi o ţară frumoasă, o avea oameni faini şi de gaşcă, mall-uri muuulte şi faine, IHOP, Olive Graden şi alte avantaje tentante, dar nu va fi niciodată România.

Acum, trecând la realitate, probabil că drumul mă va duce acolo, pentru că ar fi puţin absurd şi egoist din partea mea să-i propun lui John să se mute în România. Cu o facultate de bio-inginerie medicală, mă gândesc că s-ar cam plictisi în România, iar PR-ul pare să fie the best în America.

Să iei o astfel de decizie nu mi se pare un lucru uşor. Când ajungi în situaţia asta pui în balanţă toate lucrurile şi îţi dai seama că orice ai alege, nici cum nu va fi perfect. Renunţi la unele lucruri, câştigi altele. Te îndăpărtezi de persoanele de aici, dar ai pe altcineva aproape. Începi practic de la 0. Ştiu, sunt tânără, am timp, ar trebui să am şi răbdare dar pe acolo nu mă ştie (mai) nimeni, nu prea contează cât m-am zbătut eu până la acel moment sau ce am făcut. Pe americani trebe să-i convingi prin fapte concrete şi în timp că eşti în stare de ceva, nu aburindu-i cu povești.

Tocmai din acest motiv, am ales să mă întorc în 2011 acasă, să termin un master, să îmi dau mie timp să mă gândesc la ce doresc să fac. Nu de alta, dar dacă voi pleca, va fi probabil cel mai mare pariu pe care l-aş pune cu mine, şi nu-mi place să pierd.

Aşa că vă rog, mai întrebaţi-mă şi ce mai fac şi cum mai sunt când mă vedeţi! Probabil că voi pleca, dar promit solemn să vă spun atunci când va veni momentul.

Sursă poză

În febra pregătirilor pentru plecarea spre meleaguri foarte îndepărtate, mi-am dat seama că nu pot merge cu mâna goală la rudele lui John. În stilul tipic românesc, frumos ar fi măcar o atenţie, un cadou, un suvenir, you name it.

Să cumperi cadouri, fie şi ele mici atenţii, pentru nişte oameni care cam au ce le trebe sau dacă nu, au de unde să facă rost, nu-i treabă uşoară. E greu pentru că trebuie să fie ceva reprezentativ, uşor ca greutate şi cât de cât util.

Gândindu-mă la faptul că până la urmă prin aceste mici atenţii promovez puţin şi locul de unde vin, m-am gândit că neapărat trebuie să fie ceva autentic românesc sau de prin preajmă. Întrucât ultima oară le-am trimis un vin de la Enoteca de Savoya, ei fiind amatori ai acestei băuturi, m-am gândit că nu ar fi rău să-i surprind din nou, dar de data aceasta cu un alt sortiment.

V-am mai spus şi înainte de Crăciun de magazinul Fineţuri din şpais by Ioan, un univers al produselor tradiţionale. Este practic un magazin unde intri şi te transpui automat într-o lume de poveste. Au tot felul de cadouri vesele, iar stilul în care este decorat magazinul este extraordinar.

Fiind cu magazin cu produse tradiţionale, m-am gândit că voi găsi cu siguranţă ceva worth buying. Având în vedere că vinul lor preferat este cel alb, am ales un Chardonnay demi-dulce, produs de fraţii noştri de peste Prut (33 RON). Ştiu că am spus produse româneşti, însă nu cred că lucrurile sunt diametral opuse între noi şi Republica Moldova. Până și sticla e foarte faină și diferită față de cele tradiționale pentru vin și cu puțină creativitate poate fi folosită chiar pe post de vază o dată ce băutura lui Bachus a fost savurată.

Tot de la Fineţuri din Şpais am ales şi o dulceaţă de lapte, un fel de peanut butter autohton, gustos şi bio (22, 5 RON).

Tata lui John a auzit, ca toţi americanii de altfel, de Dracula şi Transilvania aşa că pentru el special am cumpărat o sticluţă cu vin de colecţie cu Dracula pe ea, aşa de reamintire a locului de unde se trage prietena fiului lor (17 RON).

Şi last but not least, o cărticică superbă cu instantanee din România care surprind cele mai frumoase locuri şi tradiţii româneşti (39 RON). Îmi place să promovez România oriunde merg şi asta mai ales unor persoane care nu au ajuns niciodată aici şi nu ştiu la ce să se aştepte.

O fi mult, o fi puţin, o fi bine, o fi rău, asta rămâne să vă povestesc când mă întorc.

Aveţi şi voi alte sugestii de cadouri tradiţionale româneşti pe care le putem oferi cadou străinilor?

Mă lăudam acum vreo 6 săptămâni că m-am înscris la Online Marketing Academy powered by Google. Acesta este primul program educaţional de nivel naţional organizat de Google în România şi este destinat celor care doresc să-și dezvolte cunoștințele de marketing online.

Fiind vorba de online, un domeniu care mă pasionează tot mai tare în ultima vreme, și Google, un brand pe care-l respect foarte mult, am aplicat și eu în dorința de a afla cât mai multe chestii noi. Nu știam exact la ce să mă aștept, dar știam că nu mai vreau ca Google AdWords să fie doar un termen care să-mi fi trecut pe la ureche și atât. Doream să știu cu ce se mănâncă și cum funcționează.

Toată treaba a durat 5 săptămâni, adică 5 zile de vineri când, timp de 4 ore, am povestit câte-n lună și în stele despre marketingul online. Cursurile au fost ținute în toate centele universitare partenere din țară de către traineri certificați. La noi la FEAA, în Timișoara, i-am avut pe Dragoș Smeu și Ionuț Munteanu de la WebDigital, doi super traineri care au încercat să ne ofere într-un timp relativ scurt cât mai multe informații despre Google AdWords.

Dacă pe Ionuț Munteanu am avut ocazia să îl ascultăm la un singur curs, pe Dragoș Smeu l-am avut ca trainer la restul cursurilor. Ne-a povestit despre viața într-o agenție de PPC, despre work flow-ul de la WebDigital și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă și cum funcționează Google AdWords. Pe lângă faptul că a fost evident că știe foarte multe în acest domeniu, am apreciat la el răbdarea și calmul cu care ne-a vorbit timp de 4 ore (!). Nu, nu e ușor să vorbești 4 ore pe un subiect, oricât de drag ți-ar fi el și să mai fii și fluent, coerent și concis.

Și nici la capitolul public speaking Dragoș nu stă prost, mai ales că eu sunt obișnuită de la Toastmasters să fiu atentă la toate detaliile când cineva vorbește în fața unei audiențe. So, thumbs up Dragoș!

Acum, legat de partea organizatorică, lucrurile nu au stat chiar atât de bine pe cât mă așteptam. Știu, nu e ușor să implementezi un program de o așa amploare în atâtea orașe, însă la un moment dat mi s-a părut puțin totul un mini-haos. Sunt sigură însă că până în semestrul 2 vor lucra la această parte.

Mie nu-mi rămâne acum altceva de făcut decât să mă pun cu burta pe carte, să parcurg materialul teoretic Google AdWords și să susțin examenul. Nu de alta, dar vreau sa particip și la modulul din semestrul II, unde participarea e condiționată de obținerea unui punctaj de peste 85% la examen.

So, wish me luck! O să vă povestesc ce-am făcut.

P.S Și dacă se ivește ocazia pe viitor să participați la Online Marketing Academy, nu stați pe gânduri!

The post La sfârșit de Online Marketing Academy powered by Google appeared first on Alina Alexandra Ghenciu.

Că așa sunt iubirile astea la distanță. Întâlnirile durează prea puțin, iar despărțirile devin tot mai grele. Și nu știi ce să mai faci să profiți cât mai mult de timpul petrecut împreună de parcă intră zilele-n sac. Și după ce pleacă, îți dai de fapt seama că simplul fapt că sunteți împreună și nu faceți nimic, înseamnă până la urmă foarte mult.

Cam așa e, momentan, povestea noastră. Revederi, extaz, bucurii, despărțiri și, mai apoi, tânjitul după o nouă revedere.

Mă-ntreabă toată lumea unde l-am dus de data asta pe John (pentru cei care nu știu, John e la a treia vizită în România), ce-am mai vizitat, ce mai zice el despre România etc. Dragilor, nu am călătorit mai departe de Lipova de data asta pentru că noi ne vedem atât de rar, încât atunci când o facem, preferăm să fie zile de relaxare fără să ne stresăm cu bagaje și deplasări numa’ ca să mai check-uim ceva locuri pe listă.

Deci n-am făcut mare lucru, dar tare bine-a fost. Am avut Crăciunul nostru puțin întârziat, cu schimb de cadouri și multe zâmbete. Am sărbătorit Revelionul “în stradă”, dar într-un parc retras din zona centrală de unde am privit artificiile împreună, departe de nebunia și agitația specifică zilei. Asta ca să scap de datul explicațiilor în legătură cu spartul paharelor și sticlelor în mijlocul drumului. Am realizat că există viață de Revelion chiar dacă nu te sui pe tocuri și mergi la vreo petrecere, de altfel oricum cam nereușite, cum au fost majoritatea din ultimii ani. Ne-am trezit fresh în prima zi din an și ne-am bucurat sufletele urmărind concertul de Anul Nou de la Viena.

Am ieșit la plimbări prin Timișoara, am explorat Piața Unirii (atât cât s-a putut printre balast și macarale) pentru că John al meu e pasionat de arhitecură și clădiri în general. Am mers la bowling de vreo 4 ori, am dublat veniturile celor de la Cinema City și-am văzut în total vreo 14 filme (nu pe toate la cinema). N-am uitat nici de prieteni și-am petrecut mult timp și cu ei, am învățat să jucăm Catan și-avem de-acum o nouă obsesie.

L-am sărbătorit pe John de Sf. Ion, ne-am bucurat că am aniversat recent 2 ani și jumătate de iubire și înțelegere, am ieșit la în oraș la cine (despre restaurante și cum a fost va povestesc mai pe larg într-un post viitor). Am ieșit și la un prânz tradițional, în familie, la Casa Altringen. Și, dacă tot eram acolo, am fost și până la Cetatea Șoimoș, una din preferatele mele.

Am mai exersat și limba română și facem progrese vizibile deja, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Aștept cu nerăbdare momentul în care vom putea conversa în limba mea, în limba română.

I-a plăcut lui John în România și de data asta și promite să mai vină. Chiar într-una din zilele trecute, sorbind dintr-un frappe delicios, John mi-a spus că României i se potrivește perfect zicala: Don’t judge a book by its cover. Deși este gri și foarte tristă pe dinafară (clădiri/străzi), o dată ce intri în magazine, localuri, restaurante sau cunoști oamenii de aici, îți dai seama că parcă lucrurile nu stau așa cum ai crezut tu inițial. E o țară a constrastelor și se vede cu ochiul liber asta, indiferent că ești străin sau cetățean al României. Oricum, îmi place să stau să observ cum privește el totul cu atenție, cum analizează fiecare detaliu și trece toată informația prin filtrele proprii. Își spune mereu părerea legată de România, însă niciodată nu judecă. O să învețe el, în timp, care-i treaba cu România și cu noi, românii.

A fost frumos, a fost liniște și a fost bine. Dar a fost scurt. Prea scurt.

The post Iubire cu gust dulce-acrișor appeared first on Alina Alexandra Ghenciu.

Ne-am cunoscut în 2010 atunci când am plecat pentru prima dată cu programul work&travel. Ajunsesem pe o insulă care are pe timpul iernii doar 500 de locuitori. Printre care și el. De-a lungul acelei veri am lucrat cam la 25 de metri unul de altul însă nu ne-am văzut nici măcar o dată timp de 2 luni de zile. Habar n-aveam de existența lui sau el de a mea. Într-una din zile, la sfârșit de august, am ajuns din întâmplare la serile de baschet care se țineau la liceul de pe insulă. Acolo l-am văzut pentru prima dată: 1,90 m înălțime, bine făcut, brunet cu ochii verzi. Aș minți să spun că  nu mi-a atras atenția sau că nu se remarca în mulțime. Sau poate am eu o slăbiciune  mare pentru băieții care joacă baschet, deși parcă nu numai asta m-a atras la el. M-a atras calmul, timiditatea și detașarea lui. Părea să fie numai el cu gândurile lui. Juca extraordinar de bine baschet, era foarte atent la tot, zâmbea tuturor și vorbea foarte puțin.

Știu că am dat mâna cu el, am zis Hi, my name is Alina și la cei 1,73 m ai mei, m-am simțit totuși ca un piticot pe lângă el. În afară de asta și vreo 3 pase aruncate din greșeală spre mine, nu am avut alte interacțiuni în acea primă zi.

2010 – la baschet pe vremea când nu aveam habar ce poveste frumoasă va urma

Obișnuită însă cu un alt gen de băieți, am așteptat cumva o reacție din partea lui, poate să mă întrebe ceva de România că probabil auzise pentru prima dată de ea, să zică ceva, orice. Nu s-a întâmplat asta așa că, ca o stalkeriță adevărată ce sunt, l-am căutat pe Facebook după câteva zile și i-am dat add, pe motiv că, chipurile, să am pe cine întreba când se mai ține baschet la liceu. Discuțiile noastre se limitau la baschet și alte generalități. Și dacă pe net eram foarte vorbăreți amândoi, la baschet abia dacă schimbam două vorbe. Ne-am mai văzut de câteva ori la sala de sport după care, la sfârșit de septembrie, eu îmi făceam bagajele să vin acasă.

Nu m-a deranjat foarte tare că nu ne-am văzut altundeva decât la sala de sport sau că nu a ieșit nimic din discuțiile noastre pe Facebook pentru că oricum nu credeam în relații la distanță sau în povești de-o vară. Doar că o dată ajunsă acasă, în România, am început să ne scriem mesaje și să povestim tot mai mult despre toate lucrurile posibile din lumea asta. El m-a întrebat cum ne-am distrat la New York, eu l-am întrebat cum e viața pe insulă iarna. Și ne-am conversat așa timp de aproape un an de zile. Și tot în anul ăla Flavia, prietena mea, m-a convins să mai mergem încă o dată cu work and travel. Am acceptat să ne mai aventurăm pentru încă o vară în Statele Unite, fără să-mi treacă prin cap nici măcar o secundă că va fi vara care îmi va schimba prioritățile, planurile și atitudinea față de relații.

Am ajuns astfel în vara lui 2011 din nou pe insula unde cu un an înainte îl cunoscusem pe John. Astfel că, după vreo 2 întâlniri la baschet și-a făcut curaj și am ieșit…la o plimbare pe biciclete. Și așa că din 7 iulie 2011 zilele sunt mai frumoase alături de bărbatul care întrunește toate calitățile pe care eu le căutam la omul de lângă mine: inteligență, respect, aspect fizic, calm și umor.

Și deși lucrurile stăteau foarte bine, eu am fost prima care nu a crezut în relația noastră. I-am zis de la bun început că eu nu cred în relații la distanță și că probabil povestea noastră frumoasă se va încheia odată cu plecarea mea din State. Nu s-a hazardat să mă contrazică sau să-mi spună ceva, ci a zis să așteptăm să vedem cum vor evolua lucrurile. Dar pe cât de repede se scurgea vara, pe atât de repede îmi dădeam și eu seama că e păcat să renunț la așa un om fără să încerc măcar. Așa că am decis la plecare că vom încerca să păstrăm legătura să vedem cum și dacă ne putem bate cu cei 8000 de km dintre noi.

Nu a fost ușor însă sunt mai bine de 2 ani și jumătate și lucrurile merg de la foarte bine în sus pentru noi. Am strâns în timpul ăsta 2 veri împreună, 3 excursii a lui John în România și vreo 4 excursii de-ale mele în State. Practic am văzut America mult mai des decât Aradul. Și de când suntem împreună percep total altfel distanțele.

Am învățat alături de el ce înseamnă iubirea adevărată, ce înseamnă respectul, încrederea și comunicarea. Am învățat că oricât de multă iubire e la mijloc, dacă nu există încredere și comunicare, mai ales la așa distanță, o relație nu are cum să reziste. Am învățat cât e de bine să ai în persoana iubită și un prieten căruia îi poți spune orice și care poate să te ajute și să fie alături de tine chiar și de departe. Și am învățat că I love you sună la fel de bine ca Te iubesc dacă e spus din suflet. Am învățat să iubesc și să-mi exprim sentimentele și într-o altă limbă.

Și chiar dacă nu am fost împreună atât de mult pe cât ne-am fi dorit, în momentele în care ne vedeam profitam de tot la maximum. Am călătorit foarte mult în Statele Unite, a venit el în România și ne-am plimbat puțin prin țară astfel încât să descopere și el din frumusețile locului pe care eu îl numesc acasă. Am învățat și eu mai multe despre Statele Unite și mentalitatea de acolo, a învățat și el o mulțime de lucruri despre tradițiile din România ba chiar știe și puțină română. Și, cel mai important, am învățat să ne adaptăm relația la diferențele culturale dintre România și America.

Este ușor? Cu siguranță nu. De multe ori mă enervează când sunt obosită că trebuie să vorbesc în engleză și nu mă pot exprima chiar atât de bine cum o fac în română și mai ales nu la debitul pe care îl am în limba română. Sunt atâtea momente, sărbători și ocazii pe care încă nu am avut timp să le petrecem împreună. Sunt atât de multe momente în care mi-aș dori să fie aici cu mine, sau eu acolo cu el. Dar știu că merită așteptarea. Știu că el merită!

Mă întreabă mulți cum de nu am plecat încă. Pentru că în ciuda faptului că ne iubim foarte mult, suntem amândoi foarte raționali și cu picioarele pe pământ. Nu am vrut să plec înainte să știu că am terminat cu școala și că am rezolvat tot ce era de rezolvat aici. Nu plec pentru că vreau să calculez bine totul înainte să iau așa o decizie importantă.

A fost și este greu și când mă uit înapoi nu îmi vine să cred că am reușit să ajungem aici și suntem încă împreună după atâta timp. Și dacă ați crede cumva că ne-am obișnuit deja și ar trebui să ne fie simplu, aflați că e de fapt din ce în ce mai greu. E din ce în ce mai greu să nu ne vedem, să vorbim pe Skype, să nu fim unul lângă celelat. Dar așa cum am rezistat până acum, așa vom mai rezista încă puțin.

Relația noastră a decurs și decurge în cel mai natural mod posibil. Sunt convinsă că am avut parte și de noroc și de șansă, însă lucrăm în fiecare zi să construim o relație puternică și sănătoasă, chiar dacă distanța ne dă uneori bătăi de cap.

Pentru că relațiile la distanță sunt un compromis până la urmă. Însă dacă la mijloc e iubire adevărată, respect și încredere, e cel mai frumos compromis pe care îl poți face. Unul care e în favoarea ambelor părți.

7 buchete de flori am primit în cei 2 ani și 7 luni de când suntem împreună

Plus frumoase bilețele de dragoste

2011 – prima poză împreună

În excursie în Colorado în 2011

La aeroportul din Budapesta, la prima vizită a lui John în România

Snowmobiling pe Beaver Island în februarie 2013

La Walt Disney World în Florida – martie 2013

Aniversam 2 ani împreună în iulie 2013

Vara trecută pe Beaver Island

Excursii împreună

John la a doua vizită în România

Împreună la Marele Canion – octombrie 2011

Cel mai mult și cel mai mult ne place să plecăm la drum cu mașina

Cele mai recente poze, de la cea de-a treia vizită a lui în John în România

Selfie-uri din excursile în doi

Ne plac sporturile și încercăm puțin din fiecare

The post Povestea noastră appeared first on Alina Alexandra Ghenciu.

Scriam acum 2 ani că oriunde m-aș muta sau oriunde aș trăi, România va reprezenta mereu locul pe care îl numesc “acasă”. Am fost, sunt și voi fi mereu mândră de faptul că sunt româncă și voi promova România peste tot și tuturor. Fac de asemenea parte din categoria celor care norocoși, care nu au plecat din țară de nevoie, ci de voie. Îmi e dor de România și de tot ce înseamnă acasă, dar sunt totodată fericită și recunoscătoare că am ocazia să experimentez traiul într-un alt colț al lumii.

Aici, în America, mă bucur foarte tare când sunt întrebată de unde sunt și când lumea mă roagă să le zic câte ceva despre țara mea. De cele mai multe ori încep, și greu mă mai oprește cineva. De asemenea, toți reacționează cu un mare WOW când aud de unde sunt. Nu știu de ce, dar România pare foarte “exotică” de pe partea asta a Atlanticului. Da, marea lor majoritate probabil nu știu exact unde se află România, dar nici noi, românii, nu știm exact unde se află exact fiecare stat din America. Plus că eu mă bucur și apreciez deschiderea lor spre a afla lucruri noi, fără să-i judec că nu ne cunosc istoria și poziționarea geografică în detaliu.

De când m-am mutat aici, îmi place că pot combina tradiții românești cu cele americane și încerc să îl învăț pe John (și) mai multe despre România, inclusiv limba română. E foarte greu pentru genul lui foarte tehnic să învețe o limbă străină, care deși are reguli, la prima vedere totul pare a se baza pe excepții. De abia aștept să pot vorbi cu el în limba română, deși asta va dura ceva. Momentan îl șantajez cu ideea că dacă eu mi-am lăsat familia și prietenii în România, măcar atâta efort poate depune și el, să învețe română. Să vedem cât ține treaba asta, he he.

Îmi e dor de multe lucruri din România dar, poate cel mai important, îmi e dor să vorbesc românește. De aceea, mă bucur teribil de tare când dau de cineva din România pe aici. Chiar dacă nu sunt foarte mulți români prin Palm Coast, mă consolez cu gândul că încet-încet descopăr tot mai mulți români faini prin America. Să nu mă înțelegeți greșit, americanii sunt foarte de treabă, dar pe români îi simți mult mai aproape chiar dacă îi cunoști de puțină vreme.

În vara care tocmai a trecut am călătorit mult prin țară, tocmai pentru că știam că ocazile de genul vor fi tot mai rare de-acum încolo. Și așa că în loc de alte cuvinte siropoase, vă las aici o colecție de poze făcute de mine vara asta, poze și locuri care m-au făcut să iubesc și mai mult România.

Mă simt norocoasă să am două locuri pe care le pot numi acasă. Sunt sigură că, în timp, și America va deveni acasă în adevăratul sens al cuvântului. Dar mai e un lucru pe care îl știu, România va rămâne mereu pe primul loc în sufletul meu, indiferent cât de mult voi ajunge să iubesc (sau nu) America.

La mulți ani, țara mea dragă! La mulți ani, România!

Să nu uitați niciodată să vă iubiți și să vă apreciați țara. Așa cum e ea!

Cetatea de la Alba-Iulia

Cetatea de la Alba-Iulia

Alba – Iulia

Clujul văzut de sus

Grădina Botanică din Cluj

Salina Turda

Castelul Bran

Curte interioară la Bran

Vedere de pe Cetatea de la Râșnov

Castelul Peleș

Interior Peleș

Castelul Pelișor

Restaurant din Poiana Brașov

Poiana Brașov

Brașovul văzut din telecabină

Brașovul de sus

Centrul Brașovului

Strada Sforii – Brașov

Urcare cu telecabina la Babele

Sfinxul și Babele

Vedere de sus de la Babele

Peisaje din Predeal

Peisaje din Predeal

Peisaj de lângă Sovata

Predeal

Peisaj de lângă Sovata

Sovata

Sovata

Lacul Ursu – Sovata

Plimbare cu mocănița – Sovata

Sighișoara

Sighișoara

Sighișoara

Sighișoara

Castelul Huniazilor

Timișoara – primăvara

București

Post-ul La mulți ani, România! apare prima dată în Alina Alexandra Ghenciu.

Am început lista asta chiar de dinainte să plec din România, însă nu am apucat să o termin atunci din diverse motive. Și mai bine că nu am apucat pentru că după 3 luni și jumătate de locuit în America, îmi dau mai bine seama de ceea ce îmi e cu adevărat dor.

Cred că nici nu mai are rost să menționez că cel mai dor îmi e de familie, de bunicile mele și, nu în ultimul rând, de Albița, cea mai drăgălașă și cuminte pisică din lume.

La Casa Altringen, de ziua mea

Petrecerea pentru mama la 50 de ani – mai 2014

Albița

Îmi e tare, tare dor de toți prietenii și prietenele mele (se știu ei/ele care sunt, nu are rost să îi enumăr pe toți ca la Oscaruri). Duc lipsă de quality time între fete de nici nu vă puteți imagina! Nu am nici o prietenă sau o amică în imediata apropiere cu care să pot ieși la o cafea sau la o poveste despre subiecte care numai pe noi, fetele, ne pot entuziasma. De fapt, oricât de trist ar suna, nu am nici un prieten și asta cred că mă deranjează cel mai tare. Îmi e dor de întâlnirile cu Cris și Flavia și de momentele când râdeam împreună despre lucruri care numai nouă ni se par comice. Îmi e dor să beau o Caramelita la Segrafedo cu Laura, Roxi și Sabina. Și mai îmi e dor de plimbările noastre prin Timișoara și de roadtrip-urile în care am plecat împreună.

Cu Cris si Flavia la New York

Cu fetele la Joben, in Cluj

Vedere de deasupra Clujului

Cupcakes

Nici n-aș vrea să deschid subiectul mâncare pentru că îmi e frică să nu mă întind prea mult. Lista de alimente și mâncăruri de care îmi e dor este infintă. Începem cu laptele, cașul și telemeaua. Aș da ORICE pot mânca aici niște caș cu roșii. Nu fac pe interesanta și nu zic că aici nu se găsește mâncare bună, dar cu siguranță nu găsesc multe din preparatele pe care acasă le adoram. Nu îmi place și nu mă obișnuiesc nici cum cu laptele de aici ULTRA pasteurizat și cu gust de apă chioară. Mi-am luat organic, bio, “nebio”. Toate sunt la fel, incomparabile cu laptele de casă. Pâine am mâncat de exact de trei ori de când sunt aici pentru că rar găsesc ceva pe gustul meu. Mai îmi e dor de de supele lui Buni, de prăjiturile de casă preparate de la 0 (cremeșșșșș!), fără mixuri vândute în cutii prin magazine și tare aș mai mânca și niște sarmale (tot de-ale lui Buni) și niște șnițele cum numai mama știe să facă.

Aperitive romanesti

Prăjitură de casă cu nucă

Tot la capitolul mâncare, mai îmi e dor de junk-ul food-ul de România. De un KFC, shaworma, mâncarea chinezească din Timișoara și de o felie de tort de la Timeea. Da, ați citit bine, sunt în SUA și aș prefera să mănânc mâncare de fast-food în România. Nu îmi place nici un fast-food de aici. În toate vizitele pe care le-am făcut în America până să mă mut, am mâncat o singură dată la Mc și o singură dată la KFC și de atunci mi-am promis că nu mai calc în nici care din ele. Nu se compară nici ca gust, nici din punct de vedere al curățeniei etc. Nu zic că în România mâncarea de fast-food e mai sănătoasă și nu promovez un stil de viață nesănătos, dar dacă îți e poftă de junk food, să fiți siguri că în România e mai bun la gust. Singurele “derapaje” culinare pe care le-am avut de când sunt aici au fost vreo 3 comenzi de pizza și Bufetul Chinezesc. Vă povestesc cu altă ocazie ce mâncăm noi pe aici și cum încercăm să stăm departe de toate prostiile pe care le găsești prin magazine.

Revenind însă la lista mea cu doruri, oricât de șocant ar suna, îmi e dor să trăiesc într-un oraș care are un sistem de transport în comun. Aici distanțele sunt foarte mari și nu pot ajunge niciunde fără cineva care să mă ducă cu mașina sau fără să pedalez măcar 40 de minute până la un magazin sau sală. Așa că îmi lipsește tare un autobuz 33 pe care să îl iau din fața blocului și care să mă ducă direct în centrul orașului. Sau un Express. Sau un tramvai.

Îmi e dor să mă plimb pe străzile orașului în care am crescut, să mă întâlnesc cu prieteni și oameni cunoscuți, să particip la evenimentele din oraș.

Dor îmi e și de de limba română, dor să mă exprim vesel și rapid, să fac glume în stilul meu și să nu mă concentrez la fiecare propoziție pe care o zic sa nu cumva să aibă alt sens și să mă interpreteze lumea greșit. Mă tot gândesc că de atâtea ori v-am spus că îmi e dor de limba română că poate aveți impresia că stau rău de tot la capitolul engleză și abia mă înțelege lumea pe aici. :)) Nu e așa, dar am nevoie de timp să ajung să mă simt extrem de confortabil și sigură pe mine și atunci când vorbesc în engleză. Citesc foarte mult în engleză și încerc să învăț cât mai multe expresii și moduri de exprimare specifice nativilor pentru a mă putea exprima așa cum o fac și în limba română. Până acolo însă, mai e mult de muncă.

Mult mai ușoară mi-ar fi viața cu unitățile de măsură cu care am crescut. Îmi e dor de kilograme, grade Celsius, centimentri, metri etc. Dar na, asta se învață în timp. Momentan știu că sub 70 F înseamnă că e răcoare și de la 70 în sus e cald. :)) De asemenea, a fost un șoc să mă urc pe cântar și să văd un număr format din 3 cifre.

Mă bucur tare să fiu lângă ocean, dar câteodată mi se face dor de un peisaj tipic românesc, cu un deal și cu o căpiță de fân în depărtare.

Prin România

România, din tren

Vedere Babele

Cam de treburile astea îmi e mie dor acum. Nu vreau să par fatalistă și articolul acesta nu este scris cu tristețe sau regret, ci cu dor de oamenii, gusturile și locurile cu care am crescut. Acest articol este despre autenticitate, despre trecut, prezent și viitor, despre oameni dragi și despre adaptarea la nou.

Un lucru este însă sigur și l-am mai spus și cu alte ocazii, să începi de la (aproape) 0 într-o țară nouă e un exercițiu incredibil de autocunoaștere și de ieșire din zona de confort. Și mie momentan îmi place tare mult provocarea asta. Mai am multe de aflat, multe de descoperit și multe de trăit în America până să pot să spun cu adevărat dacă sau cât de mult îmi place aici.

Dar până atunci mă relaxez și să savurez la maxim fiecare etapă.

The post Lista cu doruri appeared first on Alina Alexandra Ghenciu.

Pe cât de greu s-au scurs lunile lungi de vară în care am muncit și câte 13 ore pe zi, pe atât de repede s-au scurs cele 17 zile acasă. Pentru că așa trece timpul atunci când te simți bine și când te vezi cu toți cei dragi. Nu, bineînțeles că 17 zile nu au fost de ajuns pentru câte planuri am avut, pentru câte persoane am vrut să văd și pentru câte lucruri am avut de făcut. Dar a fost mai bine decât nimic.

Am reușit să mă văd cu (aproape) toți oamenii dragi mie, iar buni, mama și tata m-au răsfățat și s-au asigurat că am pe masă exact mâncărurile de care mi-a fost cel mai dor: lapte de casă, caș, telemea, sarmale, prăjituri de casă și multe altele. Am făcut multe excese alimentare, însă dorul de mâncarea bună de acasă a fost prea mare.

ciorbă de casă

lapte de casă, nepasteurizat

prăjitură de casă, cu cafea

Cum am găsit România? Exact așa cum am lăsat-o, fără să mi se pară că s-a schimbat ceva în mod radical. Și nu zic asta pe un ton sarcastic. Am simțit orașul la fel de familiar și totul era exact așa cum mi-am amintit și cum a fost înainte să plec. Mi-a făcut plăcere să văd unele lucrări deja terminate prin oraș și alte proiecte începute și am convingerea că în câțiva ani Timișoara va arăta mult mai bine. Acum desigur, venind după un an de America, totul mi s-a părut mult mai mic și mai înghesuit, începând de la mașini, străzi, porții de mâncare și până la oameni.

Prietenii și familia au făcut ca timpul petrecut acasă să fie unul special. Am reușit în cele două săptămâni să petrec timp cu părinții, frații, bunicii, prietenii foarte apropiați, foști colegi de lucru și de liceu, amici și m-am jucat cu toți bebelușii care între timp s-au transformat în cei mai drăgălași copilași. Pentru că suntem răsfirate în lumea întreagă, prietenele mele cele mai bune și-au rupt din timpul lor și au venit de la Londra și București să mă vadă și să petrecem timp împreună. Vă dati seama cât de repede trec orele când se pun fetele la povestit, mai ales că nu e ușor să povești un an întreg în câteva ore. După un an în care nu am avut cu cine să ies la o poveste și la o cafea, fiecare minut cu ele a fost o mare bucurie.

Am povestit de atâtea ori cum a fost primul meu an în SUA și am primit mereu aceeasi remarcă, cel puțin interesantă: Doamne, dar nu te-ai schimbat deloc, tot așa ești, parcă nici nu ai plecat! Nu știu de ce unii se așteaptau să vin schimbată. În momentul în care am plecat nu știam exact ce se va schimba în viața mea, dar eram convinsă că nu mă voi schimba radical și că personalitatea și modul de a fi vor rămâne mereu la fel. Ah, evident că orice experiență a vieții te schimbă puțin și te face să vezi lucrurile altfel și nu o să neg că am învățat multe și văd puțin altfel lucrurile acum, dar de acolo până la a mă schimba radical e cale lungă.

Mi-a făcut mare plăcere să revăd pe toată lumea, să mă plimb pe străzile orașului în care am crescut, să mănânc tot ce mi-a poftit inima și să petrec timpul cu toți cei dragi. Timpul a fost scurt și insuficient pentru toate planurile și ideile pe care le-am avut. Mi-am făcut însă plinul cu energia pe care numai acasă o poți găsi și aștept cu nerăbdare următoarea vizită.

Concluzia, pentru mine, e simplă: după un an de locuit în SUA, mi-am dat seama că deși România va rămâne mereu acasă, poți să simți la un moment că și altundeva pe planeta asta, un loc poate începe să se simtă ca a doua casă. Și aia nu înseamnă nici că ai uitat de unde ai plecat, nici că te-ai schimbat și nici că îți pierzi rădăcinile. Înseamnă doar că sunt o norocoasă care de acum are două locuri pe care le poate numi acasă. Și nu mulți se pot lăuda cu asta.

The post În România, după un an appeared first on Alina Alexandra Ghenciu.

Au mai rămas 7 luni până la ziua cea mare și pregătirile sunt încă în toi. Deși aspectele principale sunt acoperite și rezolvate, mai sunt o tonă de detalii care trebuie puse la punct pentru ca ziua nunții să fie exact așa cum mi-o imaginez eu: una de vis în care să celebrăm povestea noastră frumoasă alături de toți cei dragi.

Și pentru că sharing is caring, m-am gândit să împart cu voi locurile de unde îmi iau eu inspirația pentru nuntă. Însă nu uitați, lista asta e doar pentru idei și inspirație. Nunta nu trebuie să fie exact ca în pozele de pe Pinterest, ci trebuie să fie personalizată, după chipul și asemănarea mirilor. Fiecare poveste de dragoste are ceva special care poate fi folosit ca idee și concept pentru ziua nunții.

1. The Knot Wedding planner

Am început planificatul folosind acest wedding planner pe care l-am comandat de pe Amazon și care s-a dovedit a fi destul de util. Oferă informații interesante despre etapele planificării, timeline, buget, culori, ceremonie etc. Un instrument care să te ajute să fii în grafic cu aspectele principale ale nunții. Nu trebuie să fie ăsta neapărat, sunt o tonă pe net similare cu acesta. Sau poți să folosești agende, carnețele, plannere de zi cu zi pentru această zi specială.

Asta am găsit eu pe net în România și mi-a plăcut foarte mult deși cred că prețul e puțin cam mare pentru o agendă.

2. Pinterest

Pinterest-ul nu putea lipsi de pe lista de inspirație pentru nuntă deoarece e foarte vizual și cu multe idei. Eu am ales însă să fac căutările după cuvinte cheie și nu să urmăresc 1000 de board-uri legate de nuntă. Nu de alta, dar după ce trece evenimentul nu aș vrea să am feed-ul de Pinterest invadat de rochii și flori.

Cam așa arată căutările mele.

3. Instagram

O altă rețea de socializare unde găsești idei grămadă și o mulțime de poze suprbe este Instagram. Caută hashtaguri special dedicate nunții și vei fi surprinsă de câte idei și chestii cool poți găsi și pe Instagram.

Exemple: #wedding #weddingbells #weddingplanning #weddingideas etc.

4. Etsy.com

Deși Pinterest-ul e extrem de util și plin de idei, uneori lucrurile pe care le vezi acolo sunt greu de găsit dacă vrei să le cumperi. Aici intră în joc Etsy unde eu am găsit extrem de multe lucruri drăguțe pentru nuntă. Pentru cele care nu au ajuns încă pe Etsy.com, acesta este un website unde orice artist sau magazin își poate face un mini shop online și vinde produsele. Majoritatea sunt handmade și au prețuri destul de mari dar poți găsi și oferte foarte bune. Eu de acolo iau obiecte ce țin de decor: cake topper, bridesmaids invitations etc. Unii vânzători livrează worldwide, deci și în România.

5. Website-uri

a. theknot – unul din cele mai mari (dacă nu chiar cel mai mare) website-uri din America dedicat în totalitate nunților. Aici găsești informații utile despre planificare, buget, eticheta nunții, culori, temă etc. Eu l-am mai folosit și pentru a afla ce prețuri au rochiile aici în America. Și tot la secțiunea rochii, au un tool foarte fain: când deschizi o poză cu o rochie îți spune la ce magazin din zona ta se găsește rochia/colecția. Super folositor a fost pentru mine.

b. weddingstar.com – un alt website preferat pentru wedding planning care este însă mai mult magazin online de unde poți cumpăra obiecte de decor, invitații etc. Chiar dacă nu cumpărați de acolo, au idei super faine și merita să le faceți o vizită virtuală pentru inspirație.

c. weddingwire.com – un website foarte util și cool pentru că au multe template-uri care să te ajute să organizezi nunta: așezarea la masă, buget, check-listuri, timeline, calendar etc.

d. stylemepretty.com – preferatul meu dintre toate cele 4 websiteuri cu all things wedding: de la haine, la decor, foto și orice alt aspect legat de nuntă. Plus că au instrumentul numit THE VAULT unde găsești poze, articole și inspirație cât pentru 7 nunți. Pe lângă tonele de informații pentru nuntă, la ei veți mai găsi și super idei de home decor.

Alte website-uri unde am găsit idei faine:

– Fab Mood 

– Junebug Weddings

– The Budget Savy Bride

– One Fab Day 

– Bridal Musings

6. Reviste

Oricât de fain și plin de idei ar fi online-ul, mie încă îmi place să răsfoiesc și reviste fizice și să iau idei și de acolo. Așa că uneori e ok să fii și old school. Plus că mi se pare că adaugă puțin de farmec atunci când îți plănuiești singură toate detalile pentru ziua cea mare. Așa că ia o cafea, câteva reviste și start planning!

7. Excel (costuri + invitați)

Pentru a evita șocurile legate de câți bani investiți în nuntă, vă recomand să folosiți un document în Excel în care să înregistrați toate cheltuielile. Ca la sfârșit să nu ne punem întrebarea: Vai, dar pe ce am dat atâția bani? Sigur, varianta ideală e să și stabilți un buget la început și cât sunteți dispuse să investiți în fiecare aspect. Eu nu am stabilit o sumă pentru că am în mare ideea unei sume maxime pe care vreau să o plătesc pentru fiecare aspect al nunții.

Lista de mai sus este doar o mică parte din multitudinea de resurse existente iar dacă aveți timp să stați să căutați veți fi surprinse de varietatea și complexitatea lor. Sigur, asta nu e mereu un avantaj pentru că uneori PREA multe idei pot avea un efect advers, de copleșire. Luațile doar ca un punct de pornire și nu uitați să personalizați fiecare moment și să aveți mereu în minte povestea și stilul vostru.

Spor la planificat!

P.S: dacă știți și alte website-uri faine, let me know!

The post Wedding planning – inspirație pentru viitoarele mirese appeared first on Alina Alexandra Ghenciu.

Oricât am încerca să întoarcem pe toate fețele un eveniment precum o nuntă, tot o nuntă rămâne: există un mire, o mireasă îmbrăcată în alb, o cununie religioasă, mâncare, băutură și dans. Orice și oricât ai vrea să faci mai diferit, cam toate sunt la fel.

Din momentul în care am început să organizez nunta, am vrut neapărat ca a noastră să fie măcar o idee mai diferită. Am știut că nu vreau o nuntă tradițional românească cu plecat de acasă, dansat după blocuri, claxoane etc. Am vrut ca nunta să fie despre noi, povestea noastră și țările în care ne-am născut. Am vrut să fie autentică, relaxată și să îi avem alături pe toți oamenii dragi nouă.

A ieșit perfect? Cu siguranță nu! A ieșit de vis? Absolut! Au fost câteva detalii care nu au ieșit exact cum le aveam eu în minte(OCD much?!), mai aveam o tonă de idei de poze pe care nu am apucat să le facem, mi-ar fi plăcut să pot discuta mai mult cu invitații etc. Dar nu le poți face pe toate într-un timp atât de scurt, și să și mai apuci să te și bucuri de fiecare secundă.

A fost un an întreg de planificat și răsplanificat, de gândit fiecare detaliu. Am pus tot sufletul, energia și ideile pentru evenimentul acesta și sper că asta s-a văzut atât pe parcursul anului, cât și în ziua nunții. Feedback-ul pe care l-am primit după nuntă a fost în proporție de 99.9% pozitiv și chiar sper că toți s-au simțit bine și nu mi-au spus asta doar din milă și pentru că știu cât m-am chinuit. :))

Am avut parte de o ceremonie religioasă foarte specială, de o locație superbă decorată cu mult bun-gust, de flori de vis (mult mai frumoase decât mă așteptam), de un band foarte cool, de un DJ fain, de un fotograf și un videograf de gașcă, de un candy-bar (și torturi) de poveste, de un cvartet care ne-a încântat cu muzică clasică de cea mai bună calitate și de un Photobooth unde ne-am pozat și ne-am distrat pe cinste. Plus mai multe alte detalii despre care vă povestesc separat. Dar cel mai mult și cel mai tare mă bucur că în ziua nunții am avut parte de prezența oamenilor care chiar și-au dorit să fie acolo, alături de noi: părinții mei, nașii noștri super implicați, domnișoare și cavaleri care ne-au ajutat cu tot ce am avut nevoie și toți prietenii și amicii prezenți la eveniment. Nu mi-ar ajunge 5 articole să le mulțumesc pentru câte au făcut pentru noi.

Mă bucur că John a avut ocazia să îi cunoască pe (aproape) toți oamenii dragi mie. Nu au fost acolo absolut toți oamenii pe care mi i-aș fi dorit aproape, dar au fost toți cei fără de care nu mi-aș fi închipuit una dintre cele mai speciale zile din viața noastră.

Nu știu dacă am reușit să transmitem celor prezenți acolo (și nu numai) tot ce am vrut noi să transmitem, știu însă că noi ne-am simțit foarte bine și ne place cum a ieșit totul. Aștept cu nerăbdare (hint, hint Sebastian :)) ) pozele și filmările de la eveniment.

Până apuc să scriu în detaliu despre fiecare element în parte (și până primesc pozele de la fotograf), puteți vedea câteva din fotografii pe Facebook și Instagram. Tot pe Facebook sunt și câteva din videourile live de la eveniment.

The post Mai mult decât o nuntă appeared first on Alina Alexandra Ghenciu.